Avem nevoie de înţelegere, compasiune, iubire.Dar cel mai mult avem nevoie de încrederea celorlalţi. Se întâmplă uneori ca să vină cineva, atunci când nu mai sperai să poţi face ceva, când totul era negru şi nu mai conta nimic, şi să-ţi ofere speranţa. Să-ţi ofere un vis. Să te facă să crezi că se poate, că nu eşti ultimul om şi că valorezi ceva. Şi atunci te ridici. Începi să visezi, să speri, chiar dacă în sinea ta ştii că poate nu este nimic, dar există o speranţă. O speranţă de care te agăţi şi din care faci un scop în viaţă. Toată viaţa ta începe să graviteze în jurul acelui vis. Toată viaţa ta depinde de realizarea acelui vis. Şi apoi urmează căderea. Totul nu este decât o iluzie. Totul se spulberă într-o clipă. Şi toată viaţa ta se duce de râpă. Nimic nu mai contează. Nu-ţi mai găseşti nici un rost. Nu mai vezi nici o scăpare. Ai căzut. Urăşti acea persoană. Ai vrea să nu o fi întâlnit-o niciodată. Este cea care te-a făcut să suferi. Şi ca să fie şi mai dureros, se întâmplă ca totul să se năruie din cauza acelei persoane, şi mai mult decât atât să fie cea la care nu te aşteptai, cea care trebuia să-ţi aducă lumină în viaţă, un strop de fericire. Şi ea, în loc să facă toate acestea, te dezamăgeşte. Ştiu că oricât de multe cuvinte aş folosi, ar fi în zadar, dar nu pot spune decât iartă-mă iubirea mea! Dacă viaţa mea ar putea să-ţi aducă înapoi speranţa, un zâmbet pe chipul tău, ia-o! la ce bun să mai apuc un răsărit ştiind că undeva, un înger plânge din cauza mea.